Încă o zi

Prin fața ferestrei pătate de amprente sporadice se succede o multitudine de persoane. Desigur, tu nu vezi amprentele de care ți-am zis, nici măcar pe cea mare, din mijloc (copiii ăștia), deoarece faci parte din categoria celor grăbiți, care se aruncă sinucigaș pe trecerea de pietoni în ultimele secunde, chiar înainte ca șirul de mașini să demareze. Ești ușor surprins de aglomerația de la această oră, la care îți imaginai că străzile vor fi mai goale. Dacă ai fi întrebat un localnic (spre exemplu, pe mine) știai deja că e normal ca lumea să se perinde într-un haos neîntrerupt în această parte a zilei, având în vedere că soarele scaldă în lumină de câteva ore bune întinderea albastră de deasupra Constanței care, pentru cunoștințele tale, nu e recunoscută pentru punctualitate. 

Îți arunci ochii, din când în când, în telefon. Nu ești aici decât în interes de serviciu, așa că folosești un program de hărți online pentru a ajunge la locația pe care ți-am trimis-o de aseară. Paradoxal, ești chiar în fața ei, și ar fi nevoie doar să îți ridici privirea ca să vezi numele scris cu litere gigantice, ușor aurite. Ți-aș face cu mâna, însă probabil nu m-ai vedea, chiar dacă sunt printre singurii clienți ai cafenelei. Te las să te învârți de câteva ori în cerc până când, în final, îți faci curaj și intri. După o scanare rapidă, mă zărești pe o canapea din spate și, deodată, expresia feței ți se luminează: ai nimerit unde trebuie. Îl saluți pe barista și îi lași comanda, după care te apropii de masa mea. Tragi scaunul și, după ce îți lași geanta pe podea, sprijinită de singurul picior al mesei, te oprești pentru o secundă. 

Sunt conștient că trebuie să inițiem o scurtă conversație de rutină până să trecem la subiect, oricare ar fi acela. Cu toate că nu mă consider maestru al interesului personal, te întreb pe un ton prietenesc:

– Ești de mult pe drumuri?

– Nu. Am ajuns dimineață la hotel și, până să îmi las bagajele și să mă schimb…

– Nu-i bai, îți răspund eu. 

Observ, însă, că privești de câteva secunde ceașca mea de cafea, acum goală.

– Scuze de întârziere, te simți obligat să îmi zici.

Ah, voiam să o duc la tejghea până să vii. Am uitat și, acum, te simți prost în prima ta zi aproape de mare.

– Chiar nu e nimic. Nu am stat degeaba, oricum.

Aștepți o continuare pe care nu mă pregătisem să ți-o dau. Așa că ridic puțin telefonul în aer, sperând să înțelegi că mă refer la scris. Cât te-am așteptat pe tine, am mai scris.

– Ai apucat să vezi marea? reiau eu discuția.

– Sincer, nu. Am venit direct aici.

– Poate mergem pe faleză, dacă vrei.

– Normal. Nu vreau să o ratez, îmi zâmbești tu.

– Bine, după ce termini… gesticulez eu în timp ce pe masă își face apariția a doua ceașcă de cafea. De data asta, plină.

*

Am promis de data trecută că te scutesc de small talk-ul inutil, și intenționez să îmi țin cuvântul. Așa că mergem direct pe faleză. Nu foarte plină la ora asta, însă cu o briză mai puternică decât de obicei, care îți ridică firele de păr de pe brațe. Ca orice entuziast, ai venit îmbrăcat într-un tricou negru, cu câteva cuvinte aruncate în zona pieptului. Așa că, cel mai probabil, resimți destul de puternic fiecare pală de vânt care ne săgetează, mult mai accentuat decât mine, cel puțin, care m-am obișnuit cu acest tip de vreme. 

– Cum îți mai merge, Robert? întrebi tu deodată.

– Destul de bine, răspund eu semi-onest. 

Dacă eram bine-bine, nu te-ai mai fi aflat aici, corect?

– Mă bucur să aud. A da, felicitări pentru lansare. Super tare povestea.

– Mulțumesc mult, zâmbesc automat. Oricum, am auzit că nici tu nu ai stat degeaba. Anul ăsta ai absolvit, corect?

– Da, îmi oglindești zâmbetul. Am scăpat, gata! râzi sățios.

– Și în ce loc mai bun să îți petreci vacanța? continui eu pe același ton.

– Așa e. O să ne întâlnim și cu ceilalți prieteni ai tăi?

Sunt surprins că ți-ai dori asta, așa că îți răspund după o pauză:

– Da, sigur. Organizăm noi ceva…

– M-am simțit foarte bine unde m-ai pus data trecută. Dealul luminat difuz de puncte albastre, cutii mari de pizza, artificii colorate, îți închei cu un zâmbet șmecheresc descrierea.

– Wow! îți răspund eu impresionat. Cine știa de artistul care zace în tine? râd politicos. Da, a fost frumos, continui după ce mă asigur că gluma a construit un zâmbet fugitiv pe figura ta. Dar azi nu e ultima zi. E doar o zi.

– Cine zice că o simplă zi nu poate fi specială, totuși? Nu cred că ai avea nicio problemă să strângi gașca.

– Oho, nici nu ai idee, îți replic eu ușor ironic. Cred că acum e momentul pentru povestea pe care ți-am spus-o doar în grabă data trecută, corect?

– Cam așa, îmi răspunzi cu interes.

– Bun. Păi, totul a început acum… patru ani, reiau după un calcul mintal rapid. Mă privești nedumerit, așa că îți zic direct:

– 2020.

– A, da, râzi jenat. Știi că nu am absolvit în informatică, îmi explici în timp ce te așezi pe o bancă liberă.

– O, da, urmează o poveste lungă, oftez și eu, bătrânește, în timp ce mă așez lângă tine. Era o seară de joi. 23 iulie, ca să fiu mai exact.

– Ai ținut minte data exactă? Asta da memorie, continui impresionat.

– Nu, recunosc eu umil. Am un memento care îmi amintește. Nu vreau să uit lucrurile importante. Oricum, cam ăsta era cadrul: pandemia începuse de câteva luni bune și, aș putea zice, începeam să ne obișnuim cu ea. Cu declarațiile pe care le completam de fiecare dată când ieșeam din casă. Cu sticlele de dezinfectant și baxurile de hârtie igienică. Mai ții minte?

– O, da. Toată lumea înnebunise. Rafturile erau goale. Făină și hârtie igienică, astea erau cele mai căutate. 

– E bine de știut că, dacă venea sfârșitul lumii, l-am fi putut privi de pe WC, cu o pizza în cuptor.

Gluma mea stârnește în tine un puseu de râs din care nu te oprești timp de câteva zeci de secunde. După ce revii la normal, continui:

– Era nebunie. Dar cumva, eu eram liniștit. Nu știu dacă era vârsta la care mă aflam, perioada aceea în care nicio problemă nu pare așa importantă, sau faptul că aveam o rutină pe care o respectam cu strictețe. Până în acea vară, învățam în fiecare zi pentru examen, iar, după ce am scăpat și mi-am asigurat și intrarea la liceu, mă conectam în fiecare zi cu prietenii. Faptul că aveam ceva de făcut, ceva important, a fost de mare ajutor.

– Am înțeles că vă ocupați cu ceva activitate voluntară, nu?

– Da, răspund eu entuziasmat, transportat înapoi în acele vremuri. Mulți erau deprimați când se gândeau la viitor și speriați de toate știrile senzaționale, multe neadevărate, care circulau în online. Noi le ofeream o rază de speranță, o oază de vești bune, printr-un simplu apel telefonic.

– Ce tare! Și făceai asta alături de ei?

– La început, nu. Ne conectam doar cu cei din zonă. Apoi, în acea seară de joi, am primit un apel.

– Hopa, lucrurile încep să devină interesante.

– Să știi. Era vorba despre un grup de tineri de prin toate colțurile țării, care se conectau în fiecare dimineață. Îți dai seama că, în vremurile alea de izolare completă, toți își doreau să aibă o gașcă de prieteni de vârsta lor, care să îi țină cu picioarele pe pământ.

– Deci, ai intrat.

– Da. La început, totuși, nu eram sigur. Gândește-te că aveam 14 ani. Nu știam cu ce se mănâncă o relație de prietenie strânsă. Și, cu toată izolarea și distanțarea impusă de pandemie, mă simțeam ca un inadaptat, știi? Parcă nu eram gata să pășesc în societate și în următoarea etapă a vieții.

– A fost un fel de graniță, nu?

– Exact. Și în timp, căci de acum era adolescent cu drepturi depline, dar și în spațiu, în spațiul unei țări întregi. 

– S-a meritat?

Zâmbetul meu autentic îți răspunde la întrebare.

– Cred că încă mai am primele mesaje. Stai așa…, scot eu telefonul din buzunar. 

Rulezi puțin prin conversație, de la primul meu mesaj: “Bună!😀”, printre câteva poze cu căței, până la niște paragrafe lungi, pe care nu stai să le citești în întregime. Te uiți în partea de sus a paginii și vezi că toate aceste mesaje s-au trimis într-o singură zi.

– Erați destul de activi din câte văd.

– Așa e. Vorbeam non-stop. De dimineața devreme și până seara târziu. Era visul adolescentin, spun cu o sclipire în ochi. 

– Și ce făceați, mai exact, când vă întâlneați? întrebi când vezi postate pe grup o serie de linkuri de Zoom.

– Vorbeam. Scuze, mă corectez după câteva secunde, povesteam. Jur că păreau nesfârșite. Și când voiam ceva mai serios, glumesc eu, ne jucam împreună. Ascultam muzică împreună. Făceam tot împreună. Înfloream la fiecare mesaj și puteam să fiu eu în fiecare seară. Din când în când, mai băgam în grup și alți tineri. Îmi amintesc cum ne introduceam. Numele, vârsta și pasiunile. La un moment dat, am ajuns aproape de 30. O mini-comunitate. Locul în care mă simțeam în siguranță și ale cărui reguli nu îmi era greu să le respect. A fost ordinea de care aveam nevoie în mijlocul haosului. Ușor-ușor, au devenit o parte din mine, înțelegi? Nu cred că exagerez când spun, poate chiar motivul pentru care am supraviețuit în acea pandemie. 

– Da…, încuviințezi înțelept cu mișcări ușoare din cap. Ce s-a întâmplat după? îmi citești rapid zâmbetul dulce-amar de pe față.

– Viața, îți răspund după câteva secunde. Viața a revenit, pas cu pas, la normal și ne-a momit pe fiecare, îndepărtându-ne unul de altul. La finalul zilei, n-a mai rămas nimic.

– Puțin cam dramatic, nu crezi?

– Okay, hai să fiu mai realist. Au rămas mesajele mele, care tot nu primesc răspuns. Pe de o parte, sunt recunoscător că mi-au arătat cum să mă bucur de ce am. Pe de altă parte, acum nu a mai rămas nimeni. Acum, când sunt gata să fiu fericit.

O tăcere grea se aşează între noi. Ambii privim cum valurile se sparg de țărm, la fel cum se derulează și viața, fără încetare, în cursul ei neînțeles. 

– Deci să înțeleg că toată treaba cu ultima zi a fost un fel de strigăt de ajutor?

– Cam da. Simțeam că doar un eveniment ca ăsta, cumva monumental, ne-ar mai putea aduce împreună. Ultima zi, continui după câteva clipe. Sau ziua de după ultima zi. Nu e ciudat că singurul moment în care toți prietenii pe care ți i-ai făcut de-a lungul vieții se strâng împreună e propria înmormântarea?

– Ba da…

– Știi, uneori mă simt vinovat. 

– De ce?

– Îmi doresc, în unele momente, să ne mai lovească o pandemie, doar ca să ne strângem iar.

– Crezi că de asta e nevoie? 

– Te-ai putea gândi la un alt eveniment care să ne bage pe toți în casă?

Simți caracterul ușor ironic al întrebării, așa că alegi să nu răspunzi. Telefonul începe să îți vibreze, parcă, exact la momentul potrivit, atunci când liniștea dintre noi devine apăsătoare. După ce te îndepărtezi puțin și gesticulezi, revii în apropierea băncii. De data asta, însă, nu te așezi.

– Nu îți pierde speranța în iubire, dragul meu. Iubirea adevărată nu se naște doar în dezastru. Ea apare când te aștepți mai puțin, îmi faci cu ochiul.

Mă mulțumesc doar să pufnesc. Unii ar putea să o considere nepoliticos. Dar tu mă cunoști. Știi că, de fapt, o să rumeg ideea. 

– Trebuie să plec acum, continui tu, dar ne vedem și mâine.

– Okay, aprob eu.

– De-abia aștept să continui povestea!

– Păi, cam asta e povestea. Finalul…

– Robert, nu uita că orice poveste poate avea o continuare. Mai ales când ești unul dintre autorii ei!

Nu îmi ia mai mult de treizeci de minute să accelerez pe autostradă și să parchez mașina în fața casei. Drumul a devenit însă atât de obișnuit, încât tot ce îmi amintesc la finalul lui este discuția pe care am purtat-o și pe care mi-am repetat-o în minte din nou și din nou. Mai poate fi trezit la viață ce e mort? Mai pot zbura păsările fără aripi? 

Aceste întrebări mă macină profund și, în timp ce tu adormi, probabil, cu televizorul deschis pe vreun serial generic, eu îmi permit să visez la o revedere. La un viitor în care poveștile noastre se intersectează. Din nou. 

Noaptea aceea îmi este colorată de vise ce schițează un tablou pictat de mult, care a fost aruncat, până acum, într-o cămară umbrită de timp. Astăzi, parcă a trecut printr-un proces de restaurare. Culorile, mai vii ca niciodată, sunt luminate de neoane puternice, iar rama aurită strălucește, la rândul ei. 

Totul se simte atât de autentic, parcă îl pot atinge. E tangibil și își face, ușor-ușor, locul binemeritat în viața mea. Acel vis pe care ți l-am menționat mai devreme încă se derulează la nesfârșit în subconștient și îmi dictează, parcă, fiecare acțiune. 

Sunt dornic să ți-l împărtășesc și ție. Tocmai de aceea, mă trezesc puțin mai devreme. Cu toate acestea, sunt atât de extatic încât nu mă pot abține să nu dansez pe muzica ce bubuie în căști. 

Într-un final, intru pe ușa cafenelei și te remarc, la aceeași masă la care ne-am așezat și ieri. Îți urmez exemplul și îmi cer scuze de întârziere, iar tu îmi răspunzi că nu este nicio problemă. Simt că nu o zici doar de formă, ci că ești sincer bucuros pentru mine. Probabil că starea de încântare mi se citește pe față, așa că îți spun, fără rețineri:

– Am avut un vis azi noapte.

– Da? Despre ce? mă întrebi tu plin de interes.

– Se făcea că eram toți împreună. Știi tu, ca în vremurile bune. Vrei să îți descriu cadrul?

– Normal.

Sunt scriitor, deci știi că îmi face plăcere să învălui totul în cuvinte pompoase și descrieri prea lungi. 

– Imaginează-ți o cabană clasică de munte. Cu două etaje și construcție solidă, de lemn natural, un maro închis la culoare. E dimineață, iar eu sunt mângâiat de razele soarelui, care pătrund printre draperiile ușor depărtate. Din depărtare aud un zgomot familiar, ce devine din ce în ce mai puternic cu cât las ca și mai mulți receptori să preia lumina difuză din încăpere. După ce închid alarma cu două mișcări lente, un sentiment asemănător exploziei de adrenalină îmi electrizează tot corpul. Mă ridic rapid în capul oaselor, ca să verific dacă tot ce trăiesc e real. Este oare? îți testez eu atenția.

– Până acum, mie așa mi se pare, glumești tu.

– Așa zic și eu. Vis, vis, dar se simțit veridic. Deci, îmi reiau eu fluviul gândurilor. După ce îmi întorc repede privirea prin camera decorată sumar, cu un televizor agățat pe perete și câteva șifoniere pe care încă nu le-am deschis, hainele zăcându-mi în continuare în trolerul gigantic, clipesc de câteva ori. Imaginea devine mai clară și pot să admir înșiruirea de dealuri pustii, ale căror jumătăți superioare sunt acoperite de un strat fin de zăpadă. Nu remarc fulgii firavi care se plouă la nesfârșit de-abia atunci când mă apropii de fereastră și o deschid larg, o rafală de vânt făcându-și loc în cameră și reducând temperatura cu câteva grade, cel puțin pentru un moment. Mă întorc panicat, verificând dacă nu am provocat, involuntar, trezirea prematură a celorlalți. Stau nemișcat câteva secunde, după care îmi întorc privirea înapoi, spre pastelul care mi se conturează în fața ochilor. Un grup de păsări, niște forme conturate clar pe fundalul de un bleu amestecat cu apă al cerului, părăsește locul pe care îl ocupa pe terasă și se îndraeptă spre telecabinele puse în mișcare de câțiva entuziasmați matinali. Rămân cu privire ațintită asupra celor trei mese și a duzinei de scaune ce le înconjoară, pe care se depun o droaie de puncte albe. Nu am remarcat terasa aseară, răpus de oboseala unui drum de peste zece ore, așa că mă îndrept acum spre ea, încercând să deschid ușa care mă separă de ea cât mai silențios. Ajuns în afara celor patru pereți și biciuit de vântul năprasnic, mă apuc să dau la o parte zăpada ce s-a acumulat pe scaune și pe masă, pregătindu-le pentru un eventual mic dejun mai sălbatic. Corpul meu începe să resimtă mai acut frigul, așa că, imediat după ce termin, pășesc pe urmele de papuci lăsate în zăpadă și intru înapoi în dormitor. Câteva secunde rămân nemișcat, așteptând ca acea căldură copleșitoare să îmi dezghețe extremitățile. După, cobor scările și mă îndrept spre bucătăria de la parter, mânat de stomacul meu nehrănit de câteva ore bune. Nu îmi ia mult până să reperez aparatul de cafea. E roșu, cu nuanțe gri, şi strălucește în lumina singurului neon de pe tavan. Îmi ia câteva minute până să găsesc butonul pe care să-l apăs ca, în ceașca albă cu brandingul cabanei pe o parte, să se prepare un cappuccino cum numai aparatele Jura îl pot livra. Chiar atunci când ultimul strop se aruncă în marea de spumă crem cu striații albe, scările pe care tocmai ce le-am coborât acum câteva minute încep să scârțâie. Un chip familiar și foarte somnoros se ivește după peretele de un alb imaculat. Papucii ți se târșâie pe podea în timp ce îți freci ochii. Pijamalele îți sunt șifonate, iar părul, vraiște. Semne ale unui somn odihnitor. Te uiți câteva secunde la mine și clatini din cap. Suntem aici, cu toții. Un zâmbet ți se construiește pe chip în timp ce deschizi ușa frigiderului si scoți de acolo o cutie de lapte, pe care o agiți de câteva ori înainte să o întorci și să o scurgi într-unul dintre cele câteva boluri transparente de care dispunem. După câteva minute, bucătăria se umple iar eu, dintr-un colț al mesei, admir râsetele spontane și fețele zâmbitoare care mi-au lipsit atât de mult, în timp ce mai sorb silențios din acel cappuccino semi-fierbinte.

– Wow! exclami după câteva momente de tăcere. Restul? întrebi, suprins parcă de finalul brusc.

– Restul trebuie scris în realitate. E prea complex ca să îl pot visa sau scrie și prea imprevizibil ca să îl pot contura. Simt că, dacă încerc să concep acest cadru perfect cu mintea mea imperfectă, o să explodez. Vreau să îl trăiesc! aproape că țip eu cu o sclipire în ochi. 

– Păi și cum putem face asta? mă aduci tu cu picioarele pe pământ.

– Destul de ușor, răspund în timp ce deschid o aplicație de cazări și siglă roșie. 

Selectez, din partea de sus, secțiunea de cabane şi trebuie să derulez puțin pagina nesfârșită până să găsesc o copie aproape identică a visului meu. Îți arăt listarea, iar tu frunzărești informațiile: Bistrița-Năsăud, 4 dormitoare, 5 stele, poze scoase din alt Univers și un preț pe măsură. Îmi înapoiezi  telefonul și privești cum devin din ce în ce mai bucuros. Visul meu perfect își găsește un loc în lumea muritorilor. Iar tu știi exact ce butoane să apeși ca să mă faci și mai bucuros.

– Zi-mi cum se termină ziua…

– O, da, asta îți pot spune. Liniștea mormântală instalată în cabana întunecată este întreruptă de ușa care se trântește de tocul ei. Doar ea separă un murmur ce creștea în intensitate și care, acum, devine un cumul de râsete obosite de toate elementele statice. Lentoarea cu care ne mișcăm fiecare dintre noi oglindește epuizarea pe care o resimțim până în măduva oaselor. Nu atât de puternică, însă, pentru a ne încheia seara în liniște. Fiecare își cunoaște rolul. O pereche de mâini trântește zgomotos ușa microundelui, în care aruncase anterior o pungă maronie de floricele cu unt. Alte câteva perechi de ochi caută titluri de filme potrivite pentru o seară de noiembrie. Peste doar câteva zeci de minute, cabana se cufundă din nou în întuneric. La parter, sunete clare sunt amplificate de două boxe pătrate. Peste jumătate dintre cei ce se înghesuie pe canapeaua concepută pentru un număr mult mai mic de persoane se află într-un anumit stadiu de somn. În timp ce unii moțăie grațios, cu gura ușor deschisă și capul pe umărul unui prieten, alții se străduiesc să se mențină activi măcar acum, la începutul filmului. Până la jumătatea acestuia, aproape toți dorm, așa că unul dintre ei, care funcționează cu mai multe energizante pe zi, apasă butonul roșu al telecomenzii, după care îi zgâlțâie ușor pe fiecare în parte și îi conduce în camera lor. Apoi, se întinde și el în pat, simțindu-și picioarele grele, ca de plumb, și adormind aproape instantaneu, nu înainte de a privi, cu ochii încețoșați, strălucirea lunii pline.

– Asta da, răspunzi după ce îți dregi vocea. 

– Poate fi real, nu? întreb eu speriat parcă de posibilitatea ca totul să se destrame, la fel ca visul pe care se bazează ce am descris până acum.

– Normal. Poate chiar mai repede decât te aștepți. Nu am avut eu prea mult timp să studiez camera de hotel, dar sunt destul de sigur că am remarcat în bucătărie un aparat de cafea roșu. Și, chiar dacă nu am o priveliște așa de faină ca a ta, cu dealuri înzăpezite și tot tacâmul, dacă te străduiești, prinzi o parte din mare. Poate și gătesc ceva…

– Nu știu ce să zic de asta, râd eu. Dar sună prea bine espressorul ăla ca să te refuz. Deci, pe la cât ne vedem?

– Hai mai pe seară, pe la un 19. Ce zici?

– Super. Ne vedem.

Privești cum mă îndrept spre mașină și intru în ea satisfăcut. Întorc cheia și muzica electronică dată la maxim zguduie geamurile și răsună până în depărtare. Când trec cu mașina prin dreptul tău, îți fac cu mâna energic, după care demarez în viteză.

*

Timpul zboară mai repede decât am zburat eu pe lângă tine și câteva bătăi ușoare în ușă îți captează atenția. La început, nu ești sigur dacă aștept la intrare sau dacă zgomotul auzit a fost un figmat al imaginației tale. Ar fi greu să îl auzi, mai ales printre acordurile melodiei ce rulează în surdină și clocotul oalei cu apă pentru pastele pe care te-ai gândit să le pregătești, așa că te îndrepți, cu pași rapizi, spre ușă. O descui rapid și mă recunoști imediat după statura înaltă. Îți îndrepți atenția și spre chipul meu și, pentru o clipă, te sperii.

Zâmbetul larg ce îmi trona mai devreme pe față nu doar că a fost șters, ci totul eradicat și înlocuit de o vizibilă iritare. Ochii mei, care până acum ardeau de fericire, sunt roșii, mișcându-se rapid. Culoarea din obraji mi s-a dus și ea pe apa sâmbetei, iar întreaga expresie îmi este marcată de o un stadiu avansat al dezamăgirii profunde: furia.

Nu apuci să te dai la o parte din cadrul ușii până ca eu să îmi fac drum spre hol, să mă descalț rapid și să îmi ocup posomorât locul pe primul scaun pe care l-am reperat. Întrebarea ta evidentă ajunge după câteva secunde, în care închizi ușa și îți tragi un scaun mai aproape de mine:

– Ce s-a întâmplat? întrebi pe un ton precaut.

– Nimeni nu a răspuns, îți spun eu supărat, cu ochii în pământ.

Simt cum mă privești cu compătimire, iar asta mă enervează la culme. Bătăile repetate ale piciorului meu de podea devin din ce în ce mai rapide. Simți nevoia să intervii, așa că îți cauți cuvintele, însă nu le poți găsi. Tocmai de aceea, următoarea replică îmi aparține tot mie. 

– Cu ce am greșit? întreb eu total descumpănit, căutând alinare în ochii tăi. 

Tot nu reușești să găsești un răspuns destul de bun, așa că mă lași să mă descarc. M-am mai calmat puțin, așa că ceea ce spun nu sună așa tăios. Acum, tonul meu este unul normal (bine, oricât de normal poate să fie în astfel de situații), ușor năpădit de lacrimi pe care încerc să le suprim.

– Am fost singurul care a rămas. Și nimeni nu apreciază asta. De fapt, așa e în viață. Prețuim ceva doar când îl pierdem. De ce?

– Eu cred că prețuim ceva de valoare tot timpul. Dar doar atunci când îl pierdem arătăm asta, ne manifestăm durerea. 

– E și tăcerea o formă de manifestare?

– Poate fi. E modul prin care nu adâncești rana. Când e prea serioasă, nu intervii. O lași așa, cel puțin până vin experții. Dacă încerci să o rezolvi singur, s-ar putea să te doară și mai tare. Unii nu sunt dispuși să își asume acest risc. Să trăiască cu asta tot restul vieții.

– Cumva, toți ocolesc problema. Seamănă cu un elefant în mijlocul camerei. Ne împinge pe toți în pereți, îndepărtându-ne unul de altul și blocând orice relație mai profundă. Și, în loc să îl dăm afară, toți dansăm pe lângă el ca și cum nu ar exista. Asta mă scoate din sărite.

– Știi, o rană se vindecă începând cu marginile. De acolo se țes straturile și să se regenereze pielea. La fel e și în viață. Nu poți să sari în mijlocul problemei, ori riști să contaminezi zona permanent. Poate că trebuie să faci un pas înapoi. Să te așezi pe margine și să vezi toată situația din altă perspectivă. 

– Care ar fi altă perspectivă?

– Uite un exemplu: am avut un grup de prieteni. A fost frumos și m-am simțit iubit. Am pierdut legătura și timpul pentru a o întreține. Acum, nu se mai simte ca în trecut și toate necesitățile emoționale îmi sunt satisfăcute de alți prieteni. 

Aștepți câteva secunde până să adaugi:

– Din viața reală.

– Nu face asta, îți răspund instantaneu.

– E adevărul. Tu ești aici, iar ei sunt acolo. Cum poți să rezolvi asta?

– Știi ce nu înțeleg eu? continui după o grea digerare a realității. Nu îmi doresc ceva imposibil, corect? Fericirea nu îmi e condiționată de imaginar. Nu e vreuna dintre poveștile mele, în care tot ce cunoaștem e tras puțin de păr, doar ca să completeze firul narativ. E ceva ce s-a întâmplat. Totul a fost real. Nu am cerut rachete spre lună sau un milion de dolari. Am vrut doar binele. Binele din trecut. De ce nu se poate ca acel bine să persiste toată viața? continui după câteva secunde de pauză.

– Dacă binele ar fi normal, s-ar transforma în mediocru și nu l-am mai aprecia. Așa, rămâne învelit în diamante, prețios. Ne dă un scop în viață. Ce am face fără el?

Trece un timp până îmi ridic ochii din pământ. Mi-ai dat una deep, ce pot să zic? Probabil că acum îți amintești de mesajul pe care l-ai primit înainte să te întâlnești cu mine, acum ceva zile: “Nu, nu are nevoie de un psiholog sau ceva de genul. Are nevoie de cineva ca el. De un prieten.”

Nu știu cât de mult mai pot să nu îmi las râurile ce se ascund în spatele ochilor să năvălească pe obraji, așa că te întreb politicos:

– Pot să îți folosesc baia?

De-abia după ce mă ridic de pe scaun și fac câțiva pași îmi dau seama că nu am primit niciun răspuns. Mă uit spre tine și îți citesc pe față o expresie deloc specifică: ușor îngrijorată, nepregătită. E ca și cum în acea baie ai ascunde un secret monumental, pe care îți e frică să îl descopăr. Sau poate doar așa gândește mintea mea zdruncinată de evenimentele tulburătoare de azi, deoarece îmi răspunzi în câteva secunde:

– Sigur. E prima pe dreapta.

Mă îndrept încet spre baie și închid ușa, fără să știu că, în timp ce fac asta, tu îți deschizi telefonul și îi scrii un mesaj celui cu care ai conversat în ultima vreme: “S-ar putea să își dea seama”. Desigur, nu știu nici de răspunsul primit aproape instantaneu: “E ok. Nu cred că va avea o reacție exagerată. Doar ține un ochi pe el”.

Tot ce știu este că, după ce trag apa, mă îndrept spre chiuveta pe care bate un puternic neon albăstrui. Trag de robinet și îmi spăl mâinile sub jetul de apă. Iar, apoi, fac singurul lucru pe care, probabil, n-ar fi trebuit să îl fac. Singurul lucru de care îți era teamă în tot acest timp petrecut împreună. Îmi ridic privirea spre oglindă.

Prima dată, remarc ridurile accentuate de pe frunte. Niște tăieturi adânci în piele se continuă cu zona din jurul ochilor, pliată spre margini și adunată în niște punguțe șterse la culoare dedesubtul pupilelor în care se mai reflectă doar o fărâmă de lumină și ajung, în final, deasupra gurii. Plecând din jurul nasului roșu, cârn și cu pori largi, tăieturile din piele se răsfiră pe obraji asemenea unei pânze de păianjen. Fire albe răsar din loc în loc, ducând, asemenea unei cărări, spre favoriții la fel de albi și spre puținul păr cărunt din vârful capului. Sprâncenele ridicate în semn de mirare sunt și ele o combinație dezordonată de fire albe și gri. Încep să îmi aud respirația grea din ce în ce mai tare, iar, când încerc să rostesc câteva cuvinte, vocea răgușită mi se sparge. 

În tot acest timp, tu îți completezi, cel mai probabil, ultimele detalii ale cazului de tulburare disociativă la care ai lucrat în ultimele zile, de care fostul tău profesor de la facultate ți-a povestit și pe care ți-a permis să îl studiezi. Poate că îți notezi chiar acum câteva repere, precum: “ancorat în trecut”, “se percepe drept tânăr”, “nu acceptă realitatea”, sau alte chestii de genul (până la urmă, nu eu am terminat Psihologia, corect?). Dar, repet, eu nu aş avea de unde să știu toate astea. 

Cu toate că sunt deja de ceva timp în baie, tu nu îți dai seama că acele secundarului și-au făcut de cam multe ori ciclul pe ceasul în stil modern de la intrare. Conversația dintre tine și prietenul tău trebuie să fie foarte interesantă dacă ai pierdut noțiunea timpului. Și cine sunt eu să întrerup o astfel de manifestare a prieteniei adevărate? Căci, dacă aceste zile m-au învățat ceva, este că, pe parcursul vieții noastre, toată fericirea pe care o căutăm, dozată în zeci de visuri, se află în spatele a două lupte. Prima e bătălia cu timpul. Încercăm să îl găsim și să îl picurăm atent astfel încât, la final, să nu simțim cât de repede a trecut pe lângă noi. A doua luptă este cea cu moartea. Aici, e doar o chestiune de când și cum, nu și de dacă. Iar fiecare zi în care deschidem ochii este o nouă ocazie de a lupta. Și, de fapt, acesta este un privilegiu în sine. A lupta pentru ce iubim și pentru ce ne dorim. Pentru că, ori de câte ori ne echipăm pentru o nouă bătălie, știm că avem o șansă. O șansă de a câștiga și de a fi fericiți. 

Eu, în ciuda eforturilor susținute o viață întreagă, le-am pierdut, astăzi, pe amândouă. 

Dar, acesta este subiectul unei alte povești. O poveste pe care, din păcate, nu ți-o voi putea relata. Bucură-te, totuși! Aceasta va fi șansa ta de a auzi versiunea nemodificată de apucăturile mele artistice a realității. Căci, de fapt, o poveste este 100% autentică doar atunci când personajele iau locul naratorului. Și, după un roman atât de complex și cu întorsături de situație neașteptate ca viața umană, personajele din povestea mea au multe de spus, crede-mă! Până să le citești pe ele, totuși, te las cu o întrebare (în stilul meu caracteristic). Ce e mai rău: să încerci toată viața să aduci trecutul în prezent sau să te dai bătut și să nu mai atingi niciodată acel nivel de împlinire?